2. Sustenabilitatea campusului universitar ca proiect co-participativ
Mariana Cernicova-Bucă
Universitățile sunt văzute în întreaga lume ca instituții care pregătesc nu numai forță de muncă înalt calificată, ci și cetățeni implicați activ în societate, faruri de cunoaștere și furnizori de soluții pentru nevoile generațiilor prezente și viitoare (Barnett, 2011). În secolul 21, universitățile sunt chemate să fie, de asemenea, repere în construirea unui viitor durabil, promotoare ale inovației sociale, economice, tehnologice și sociale, locuri în care se testează și validează modele pe care, apoi, societatea să le poată implementa, beneficiind de garanția succesului, (Carayannis et al., 2021; Delgado et al., 2020; Leal Filho et al., 2019; Tanţău et al., 2011; Etzkovitz et al., 2000). Într-o explorare extrem de laborioasă, Amador și Padrel Oliveira identifică interesul pe care apariția conceptului de sustenabilitate l-a trezit în comunitatea academică, precum și modalitățile prin care universitățile au ajuns să încorporeze în preocupările lor obiectivele dezvoltării durabile la nivel de predare, cercetare, demonstrare a responsabilității sociale și, în formele cele mai avansate, în procedurile administrative și manageriale interne (Amador și Padrel Oliveira, 2013). De la Declarația Talloires, din 1990, semnată de peste 500 de conducători de universități din întreaga lume, care își asumau urmarea a 10 pași pentru a apropia idealurile sustenabilității (Talloires Declaration, 1990), până la dezvoltarea de rețele și inițiative naționale și internaționale pentru universitățile promotoare ale sustenabilității, al căror număr crește constant (Networks..., 2024), experiența instituțiilor de învățământ s-a îmbogățit constant, atât prin modelele propuse, cât și prin inițiativele care au evidențiat complexitatea problemei și diversitatea căilor de abordare. O concluzie comună, formulată superb de Paula Jones, David Selby și Stephen Sterling este că universitatea sustenabilă este mai mult decât suma componentelor sale, chiar dacă ele pot fi analizate ca respectând principiile sustenabilității (Jones et al., 2010). Componentele identificate de acești autori nu se suprapun peste facultăți, servicii administrative și comunitate academică, ci cuprind categorii generice, într-un model intitulat „cei 4 C” – Curriculum, Campus, Comunitate (academică) și Cultură (instituțională). Cei trei autori semnalează, de asemenea, factorii inhibitori care ridică obstacole în calea implementării accelerate a proiectelor de sustenabilitate, enumerând rezistența mediului academic la schimbările impuse (iar sustenabilitatea este, adesea, privită ca un obiectiv impus din afara instituției), lipsa de expertiză, ambiguitatea termenului de sustenabilitate – care încă are o mulțime de definiții, semn că e un concept dinamic. Principala soluție pe care autorii o recomandă pentru depășirea obstacolelor enunțate este adoptarea unui proces colaborativ, care să angreneze toate părțile interesate în identificarea de soluții și în elaborarea de strategii care să conducă la implementarea sustenabilității în instituție. La aceasta se adaugă colectarea de cazuri de bună practică, identificarea de finanțări, expunerea la experiențele internaționale în domeniu, toate cu scopul de a sprijini transformarea sustenabilității din abstracție în realitate asumată.
În același trend, Velazquez și colaboratorii oferă o definiție cuprinzătoare, care clarifică ideea de „universitate sustenabilă”. Universitatea sustenabilă este, potrivit acestei definiții, acea instituție de învățământ superior care, în ansamblu sau în componentele sale, abordează implică și promovează „minimizarea efectelor negative asupra mediului, economiei, societății și sănătății generate de utilizarea resurselor necesare pentru a-și îndeplini funcțiile de predare, cercetare, informare, parteneriat și administrare, în moduri care sprijină societatea să facă tranziția către un stil de viață durabil” (Velazquez et al., 2013, p. 812). În termeni asemănători, Sterling și colaboratorii leagă sustenabilitatea universităților de evoluția discursului global privind sustenabilitatea: „Universitatea sustenabilă este una care, prin ethosul său călăuzitor, prin perspective și aspirații, guvernare, cercetare, curriculum, legături comunitare, managementul campusului, monitorizare și modus operandi, caută în mod explicit să exploreze, să dezvolte, să contribuie, să întruchipeze și să manifeste – critic și reflexiv – tipurile de valori, concepte și idei, provocări și abordări care se cristalizează în discursul global privind sustenabilitatea” (Sterling et al., 2013). Acest discurs global, însă, are reflectări extrem de variate în practicile din învățământul superior, în care, deși sustenabilitatea este ținta comună, modul de a o urmări și jaloanele drumului necesită o abordare multidisciplinară și în cheia teoriilor complexității, pentru a permite crearea profilului universității sustenabile (Leal Filho et al., 2021, Shawe et al., 2019).
Căile alese de universități pentru a atinge dezideratul de a deveni instituții sustenabile sunt dintre cele mai diverse, după cum evidențiază Hans van Weenen încă la începutul acestui secol, încercând să creioneze un model pe baza experiențelor internaționale existente (van Weenen, 2000). În primul rând, instituțiile care își asumă o astfel de provocare trebuie să găsească răspunsurile adecvate la întrebările privind motivul care animă asumarea de obiective ale dezvoltării durabile, privind pașii pe care instituția trebuie să-i facă în direcția sustenabilității și privind modul în care organizează, din punct de vedere strategic și managerial, procesul transformator. Întrucât nu există o „rețetă” universal valabilă, van Weenen grupează abordările inventariate în evolutive, prin elemente-cheie, respectiv prin pionierat revoluționar. A lăsa procesul de urmărire a sustenabilității exclusiv pe seama inițiativelor de jos în sus, de la unitățile componente ale universității spre întregul ei, comportă riscul de a prolifera rezultate care nu se așază într-o logică a abordării strategice și pot rata indicatorii după care o universitate își măsoară succesul procesului transformator spre sustenabilitate. O abordare de sus în jos riscă, însă, să eșueze în demersul de mobilizare a unei o bune părți a comunității academice și în influențarea culturii organizaționale (Tilbury, 2012). Sunt necesare eforturi convergente, care să îmbine ambele tipuri de eforturi (de sus în jos și de jos în sus), agregate la nivel de abordare strategică și logistică, pentru promovarea sustenabilității (Alba-Hidalgo et al., 2018). În pofida creșterii – am putea spune chiar exponențiale – a numărului de inițiative de proiectare a programelor transformatoare orientate spre sustenabilitate, este încă extrem de dificil pentru o instituție academică să realizeze schimbări semnificative printr-un un proces holistic robust. Organizarea reflecției și a consultărilor pentru soluționarea dilemei colective legate de implementarea sustenabilității și pedagogia proiectivă pot stimula soluționarea sarcinii dificile a creării sinergiei și alinierii acțiunilor pedagogice ghidate de principiile dezvoltării sustenabile, ca parte a filosofiilor educaționale mai ample, atât la nivel individual, cât și instituțional (Brunstein și King, 2018).
O soluție interesantă pentru declanșarea procesului de implementare a sustenabilității într-o instituție este formulată de Vergragt și Quist, care propun metoda de backcasting, constând în fixarea obiectivului de atins în viitor și imaginarea, prin deducție logică inversă, a pașilor (acțiuni, strategii, politici) care să facă posibilă împlinirea viziunii viitorului dezirabil (Vergragt și Quist 2011). Pentru cazul particular al universităților Géring și colaboratorii adaugă la definirea metodei de backcasting ideea de proces participativ (Géring et al., 2018) tocmai pentru a elimina incertitudinile și temerile legate de viitorul (ne)sustenabil al învățământului superior. Exercițiul descris de autorii citați a pus față în față viziunile studenților și profesorilor despre un viitor dezirabil, pornind de la cartografierea stării prezente și continuând cu evidențierea divergențelor de viziuni apărute la cele două grupuri, divergențe care, lăsate ne-mediate, pot duce la insatisfacție și la dezangajare pe măsură ce se apropie ținta stabilită.
Doar un proces colaborativ, co-participativ poate elimina sentimentul de înstrăinare sau de frustrare care pune în pericol cultura organizațională și capacitatea de a acționa în direcția sustenabilității. Mai ales că, datorită forțelor globalizării, comunitatea academică a devenit hiperconștientă (hyperaware) de tendințele actuale și reacționează relativ rapid la provocarea de a absorbi principiile sustenabilității (Purcell et al. 2019; Sterling et al., 2013). Tot acest proces evidențiază și nevoia de ajustare și de reluare a demersului participativ, în funcție de rezultatele obținute la fiecare parametru și pe fiecare etapă de acțiune (Velazquez et al., 2006). Drumul nu rămâne lipsit de pericole, în mare parte datorate contradicțiilor care apar în medierea viziunii cu privire la țintele de atins: democrație vs. pilotarea procesului către atingerea scopului, interese individuale vs. interesele colective, creștere vs. limite etc. (Dovers și Handmer, 1993; Poto, 2023). Subliniind faptul că viziunea europeană și nord-americană despre procesele participative nu este aplicabilă neapărat în alte contexte socio-economice de pe glob, Margherita Paola Poto se întreabă, de pildă, dacă sustenabilitatea este intrinsec legată de participare (Polo, 2023). Majoritatea autorilor, însă, pledează pentru co-participare, co-creare, co-design, considerând o asemenea abordare ca fiind aliniată cu trăsăturile inerente ale sustenabilității (Ansel et al. 2022). Dimpotrivă, insuficienta cercetare a legăturii dintre co-participare și dezvoltarea durabilă este privită ca un gol ce trebuie redus printr-o studiere mai asiduă a subiectului (Avila-Garzon, 2024).
În contextul mediului academic argumentarea dominantă care transpare din rapoarte, studii de caz și articole de cercetare este aceea că inițiatorii procesului de implementare a principiilor sustenabilității sunt datori să identifice posibilitatea atragerii părților interesate din universități în crearea viziunii comune, pornind de la asigurarea unui fond comun de cunoștințe privind elementele componente ale responsabilității față de mediu și ale dezvoltării durabile, până la dezvoltarea de proceduri și regulamente care să orienteze tot ce se întâmplă în instituțiile respective spre ținte convergente. Sunt vizate toate componentele incluse în viața și operațiunile universităților: procesul didactic, cercetarea, organizarea vieții academice și oferirea de servicii cu impact asupra bunăstării comunității intra- și extra-instituționale, până la atragerea de proiecte și organizarea de activități care să accelereze încorporarea obiectivelor sustenabilității în țesătura intimă a existenței universității. Constatând că și noțiunile de „co-participare” sau proces colaborativ comportă mai multe interpretări, Disterheft și colaboratorii au propus o descriere adecvată, care să permită comparațiile dintre experiențele acumulate în diferitele universități: „Prin procese participative în cadrul inițiativelor de sustenabilitate, înțelegem implicarea tuturor grupurilor esențiale de părți interesate într-un design deliberativ al procesului pentru a defini obiectivele, responsabilitățile și acțiunile necesare pilotării tranziției spre o universitatea mai sustenabilă în prezent și în viitor” (Disterheft et al., 2015). Problema pe care o ridică acești cercetători nu este legată de oportunitatea stabilirii sustenabilității ca țintă, ci de modalitatea de a jalona drumul parcurs și de a oferi dovezi care să ateste calitatea de „universitate sustenabilă” (Ruiz-Mallén et al., 2020; Disterheft et al., 2015; Sterling et al., 2013). Proliferarea instrumentelor de măsurare a sustenabilității și a rankingurilor pentru universitățile care doresc să evalueze nivelul atins demonstrează dorința de dezvoltare a unei paradigme optime (Disterheft et al., 2015; Findler et al., 2018), chiar dacă sistemele de ierarhizare s-au dovedit a fi imperfecte sau insuficient de sensibile față de diferențele care apar în implementarea sustenabilității în funcție de condițiile geografice, climatice, sociale și politice de pe glob (Olcay și Bulu, 2017; Bougnol și Dulá, 2014; Soh, 2016).
Față de aceste preocupări, extrem de diverse și care apelează la mai multe planuri de cercetare și de acțiune, interesul pentru sustenabilitate în România pare destul de scăzut (Prada et al., 2020). Puține universități românești fac exercițiul de a intra în sistemele de clasificare pe subiectul „sustenabilitate”, majoritatea preferând mai vechile și mai familiarele rankinguri care măsoară performanța cercetării științifice. Deschizătoare de drum este Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca, prima instituție de învățământ superior din România care a intrat în rețeaua inițiativei universităților sustenabile (Sustainable Development Solutions Networks) (Zanellato și Tiron-Tudor, 2021). Experiența tranziției către transformarea UBB într-o universitate sustenabilă, descrisă de Zanellato și Tiron-Tudor, a trecut prin inventarierea inițiativelor apărute spontan în instituție la etapa de pilotare a procesului și, în sfârșit, la cea de evaluare și de obținere a recunoașterii trăsăturilor de dezvoltare durabilă (Zanellato și Tiron-Tudor, 2021). Nu neapărat însă acest model se potrivește oricărei instituții de învățământ superior, fie ea și din România, iar pe plan internațional diferite universități au declanșat procese similare pornind de la alte priorități (Burmann et al, 2021; Ruiz-Mallén și Heras, 2020; Sen et al., 2022).
Cercetările și rapoartele care analizează devenirea universităților ca instituții sustenabile, căutarea frenetică de modele adecvate și imprecizia termenilor folosiți pentru a descrie intervențiile creează imaginea sustenabilității ca nod gordian, pe care doritorii trebuie să îl atace cu mult curaj, pornind din orice punct, dar cu îndârjire și perseverență, pentru a nu obosi pe parcurs. Totuși destul de multe dintre experiențele practice prezentate focalizează atenția pe campusul universitar ca loc din care poate începe intervenția transformatoare. Sugiarto și colaboratorii inventariază zestrea extrem de bogată a studiilor de caz și analizelor privind campusurile sustenabile (cu terminologia alternativă de campusuri verzi), dintre care o parte semnificativă a eșantionului se referă și la procesele colaborative care facilitează crearea unui campus universitar sustenabil (Sugiarto et al., 2022). Majoritatea universităților analizate au constatat că implicarea părților interesate în urmărirea principiilor sustenabilității în campus a crescut motivațiile acestor actori, a sporit gradul lor de satisfacție, atașamentul față de instituție, calitatea vieții (Sugiarto et al., 2022; Dagiliute et al., 2018; Garrecht et al., 2018 ).
Ca design al acțiunii de implementare a principiilor sustenabilității în campus, aderăm la modelul ciclului de co-creare, care pornește la drum de la articularea viziunii părților interesate privind obiectivul urmărit. Această etapă este realizată, de regulă, prin interviuri, focus-grupuri, sondaje de opinie, studiu al documentelor de poziție (dacă ele există). Sinteza principalelor idei este adusă la cunoștința părților interesate și se validează pentru stabilirea de obiective măsurabile (SMART). Implementarea acțiunilor specifice este urmată de o etapă de evaluare a rezultatelor, ca să permită relansarea procesului, în vederea eliminării decalajelor, construirii de noi obiective, atragere de noi resurse (umane, materiale, tehnologice etc.) (Zarandi et al., 2022; Katz, 2021). Crearea unui climat al dialogului, consultarea permanentă a părților interesate pe parcursul implementării obiectivelor asumate, ajustarea măsurilor preconizate în funcție de realitățile din teren (și evitarea proiectelor „din cărți” sau „din birou”) nu doar asigură condițiile succesului, ci contribuie și la consolidarea capitalului social-comunicațional (Târnovan, 2015) din instituție, precum și la dezvoltarea rezilienței instituției (Carmen et al., 2022). Cel din urmă concept, reziliența, a dobândit, de asemenea, o proeminență deosebită în ultimii ani, îndeosebi după criza sanitară din 2019–2021 provocată de pandemia de COVID-19. Cum am mai afirmat în prezenta lucrare, îndemnul de a reclădi instituțiile, activitățile socio-economice, relațiile interumane „mai bine”, „mai verde”, „mai sustenabil” a fost reiterat la toate nivelele: în discursuri publice, în declarații de intenție, în planuri de acțiune. Capitalul social din campus poate (și trebuie) să fie identificat în sfera relațiilor sociale informale care se cristalizează la nivelul acestui „oraș în oraș”, a celor formalizate prin activitatea în interiorul ligilor care operează în campus, prin încrederea interpersonală dintre studenți, respectiv dintre ei și administratorii de cămine, și prin încrederea în universitate ca întreg. Intervenția de ridicare a nivelului de sustenabilitate are efecte directe asupra acestui capital social, având potențialul de sporire a coeziunii comunității care se formează în campus.
Viața universităților se desfășoară după calendarul academic, cu perioade de contact strâns între partenerii educaționali, alternând cu vacanțe – în realitatea românească, destul de lungi – timp în care se întrerup schimburile comunicaționale și slăbește coeziunea de grup. În viața rezidențială din căminele studențești, de asemenea, se produce o diluare a legăturilor, întrucât numai administratorii au o prezență continuă în campus, în timp ce studenții întrerup legătura dintre ei și cămine pe perioada vacanței de vară, iar la revenire nu mai locuiesc neapărat în același loc, nu cu aceiași colegi, nu în aceleași configurații. În aceste condiții ei rămân atașați mai degrabă față de locuirea la preț convenabil (subvenționat) în campus. decât față de un loc specific. Studierea locuirii într-un campus românesc se mai lovește de un impediment: infrastructura de monitorizare. Urmărirea stilului de viață și evaluarea obiceiurilor de consum nu se pot face cu metode intruzive. Ele ar fi și costisitoare, și marcate de subiectivism, și pot fi privite cu suspiciune (dacă nu chiar cu ostilitate) de studenții rezidenți în campus. Căminele studențești în care s-a implementat proiectul prezentat aici realizează doar monitorizări de consum (apă, energie termică, energie electrică) la nivel de clădire, nu la nivel de unitate de cazare (palier, cameră sau grup de camere). În plus, între citirea contoarelor și facturare apar decalaje de până la trei luni. Un patrimoniu consistent de cămine reprezintă un avantaj în marketingul educațional, fiind unul dintre factorii importanți de care tinerii țin cont în alegerea instituției care să le faciliteze accesul la formarea profesională de lungă durată. Pe de altă parte, universitatea se vede în situația de a gestiona o infrastructură creată în condițiile trecutului, dar pe care trebuie s-o adapteze la nevoile prezentului, la noile așteptări și stiluri de viață (Yanni, 2019). Studentul contemporan nu dorește doar un dormitor, o bucătărie și o spălătorie, ci și o infrastructură pentru studiu, cu prize pentru laptop sau tabletă, cu o conexiune onorabilă la internet, cu posibilități de socializare, cu oportunități de petrecere a timpului liber. Amprenta pe care studenții Politehnicii și-au pus-o asupra zonei rezidențiale se vede în apariția stațiilor de biciclete, a pavilioanelor care să permită rămânerea în aer liber și în condiții meteo nefavorabile. Cea mai vizibilă schimbare a fost personalizarea fațadelor principale ale căminelor de pe Aleea studenților prin apariția picturilor murale în 2020, la inițiativa programului „Memoriile cetății”, care a produs o serie de intervenții în locurile de adunare a studenților și a comunității, pentru a facilita și încuraja interacțiunea lor cu spațiul public în care trăiesc, temporar ori pe termen mai îndelungat (Memoriile Cetății 2023). Noua față a campusului răspunde într-un grad mai ridicat gustului și așteptărilor acestei generații de studenți, care prevede și alte intervenții, ca de exemplu prin proiectul „Campus creativ” (în derulare în 2023–2024). Sentimentul că sunt ascultați, că vocea lor contează, le întărește studenților încrederea în mediul educațional și îi deschide către ceea ce universitatea le propune ca experiențe și oportunități, atât în cadru formal cât și în timpul liber. Inițiativa și creativitatea studențească sunt încurajate, dar, în paralel, se organizează și demersuri co-participative. În acest fel studenții au și prilejuri de învățare în cadru non-formal, experiențial, diferit de ceea ce se întâmplă în sălile de clasă, în laboratoare, în activitățile practice cuprinse în curricula academică. Reflectarea cu privire la demersul propus de proiectul USE-REC, descris în acest volum, le-a trezit curiozitatea pentru că a schimbat modalitățile de interacțiune, a propus noi forme de acțiune, a integrat perspective proaspete în modalitatea de abordare a subiectelor în discuție și a solicitat reflectare/evaluare cu privire la experiențele trăite (Lubicz-Nawrocka și Bovill 2021). Concret, acțiunile întreprinse în cadrul proiectului sunt descrise în capitolele următoare, dar fundamentul principial se aliniază bunelor practici internaționale, care au vizat intervenții în campus
Investigarea opiniilor și comportamentelor studenților în perioada premergătoare proiectului, consultarea lor (prin focus grupuri) privind interesul pentru problemele de mediu și sustenabilitate, difuzarea de mesaje informative și/sau persuasive pe o multitudine de canale au fost combinate cu oferirea de ocazii de manifestare, cu prilejul evenimentelor cu prezență fizică sau virtuală. Informarea cu privire la progresul și la efectele proiectului a încorporat și punctele de vedere ale personalului administrativ și ale conducerii UPT. De asemenea, semnalarea efectelor pe care viața lor curentă le produce asupra mediului natural și construit a contribuit la consolidarea capitalului social-comunicativ enunțat mai sus. De la declanșarea proiectului și continuând după încheierea lui studenții din campusul politehnist au fost expuși la mesaje-îndemn, care au prezentat consecințele pe care le are comportamentul uzual în mediul casnic: consumul de apă, de căldură, de energie electrică, obiceiul de a gestiona într-un anumit fel deșeurile menajere. Modelul de construire a acestor mesaje a fost de tip „ghiont” (nudge), așa cum este descris el în extrem de influenta carte „Nudge. Cartea ghionturilor pentru decizii mai bune legate de sănătate, bogăție și fericire” semnată de Richard H. Thaler și Cass R. Sunstein (Thaler și Sunstein, 2008, 2016 pentru ediția în limba română). Potrivit lui Thaler și Sunstein, ghiontul (nudge) reprezintă o intervenție (comunicațională) care îi îndreaptă pe oamenii într-o direcție bună, fără însă a-i constrânge, punând subiectul înghiontirii într-un cadru care să evidențieze de ce direcția propusă este benefică. Ghiontul nu modifică în mod semnificativ structura stimulentelor către un comportament socialmente dezirabil, ci mai curând schimbă unele elemente ale mediului în care oamenii fac alegerile. Modelul a devenit atât de popular (mai ales după ce Cass Sunstein a devenit membru al administrației Obama, iar Richard Thaler a câștigat premiul Nobel pentru economie comportamentală), încât Națiunile Unite, prin programul pentru mediu, au elaborat un ghid de ghionturi pentru campusurile universitare. The Little Green Book of Nudges (United Nations Environment Programme, 2020) propune ghionturi verificate că funcționează, încercând să încurajeze practici mai durabile în rândul studenților și personalului care deservește campusul studențesc. De asemenea, oferă îndrumări simple cu privire la modul de implementare și de evaluare a intervențiilor comportamentale într-o varietate de contexte. Echipa de proiect USE-REC a elaborat propriile mesaje, adecvate grupului-țintă, dar înscrise în aceeași filosofie, a oferirii de exemple care să pună în perspectiva consecințelor comportamentele uzuale din viața cotidiană: igiena personală, gătitul, spălatul rufelor etc. Modelul are parte și de critici, dinspre cei care susțin că demersul persuasiv este manipulator și încalcă autonomia personală a celui expus la ghiont (Van Roekel et al., 2019, Bîgu, 2019). Echipa de proiect s-a asigurat, însă, că mesajele se referă doar la informații verificabile și că nu conțin elemente încadrabile în discursul manipulator, fiind totuși orientate către sprijinirea schimbării de comportament înspre unul care să fie sustenabil. Din propunerea modelului Națiunilor Unite au fost reținute trăsăturile esențiale în elaborarea mesajelor, care au fost:
Facile – în sensul în care soluțiile propuse sunt ușor de implementat.
Atractive – prin material vizual dinamic și agreabil.
Sociale – prin promovarea faptului că alte persoane au adoptat un stil de viață pro-mediu și prin evidențierea beneficiilor unui stil de viață sustenabil.
La timpul prezent – pornind de la constatările testate științific că tinerii pun mai mult preț pe prezentul cunoscut decât pe un viitor pe care nu și-l imaginează cu foarte multă claritate, mesajele au fost configurate astfel încât să se refere la beneficiile imediate ale adoptării unui comportament sustenabil.
Succesiunea și inserția lor în strategia de comunicare sunt explicate în capitolul dedicat campaniilor desfășurate în cadrul proiectului.
Cercetătorii care s-au aplecat asupra comportamentului consumatorilor – iar în cazul descris în proiect studenții au fost priviți și din perspectiva rolului lor de consumatori de utilități, cu efect asupra mediului – subliniază că, expuși fiind la aceeași informație, subiecții iau decizii diferite, în funcție de mentalitățile, predispozițiile și educația lor. În acest sens, Lindenberg și Steg formulează teoria încadrării obiectivelor (goal-framing theory), care postulează că obiectivele „încadrează” modul în care oamenii procesează informațiile și acționează pentru a le atinge (Lindenberg și Steg, 2007). Autorii citați avertizează că exceptând condițiile de experiment în laborator, în viața de zi cu zi o persoană are active mai multe obiective, care pot (sau nu) să fie compatibile; Adică, puterea obiectivului principal poate fi influențată de alte obiective care se află în fundal. Demersurile de influențare a comportamentului pro-mediu trebuie să țină cont de acestea și să reducă situațiile care conduc la neacționarea într-o manieră ecologică (Chakraborty 2017). De aceea plasarea mesajelor pro-mediu au fost încadrate într-un demers coerent, care a îmbinat expunerea la informare cu îndemnul la acțiune, premierea timpurie a acțiunii studențești în favoarea comportamentului sustenabil cu invitația la evenimente de socializare, care să încorporeze și ilustrări neconvenționale ale comportamentelor prietenoase cu mediul și care tind să reducă la minim amprenta asupra mediului.
Abordarea co-participativă a adus ca avantaje, după cum se va vedea în capitolele următoare: identificarea și prioritizarea direcțiilor de acțiune, adaptarea modelelor teoretice de abordare a sustenabilității la condițiile specifice, la așteptările și potențialul grupurilor-țintă identificate, dezvoltarea strategiilor de comunicare în conformitate cu specificul comunității academice din Politehnica, educarea studenților prin activități extracurriculare, informale, pentru a deveni adulți „sustenabili”, autonomi, cu trăsături specifice eco-cetățeniei europene, îmbogățirea cunoștințelor privind modalitățile în care universitățile (pot) începe procesul de implementare a obiectivelor și valorilor sustenabile în modul lor de operare, crearea unor puncte de sprijin pentru un exercițiu de backcasting, ca idealul de campus sustenabil să fie unul clar conturat, cu repere și pași care să vizeze atât componenta tehnică a optimizării locuirii, cât și dimensiunea umană, a stilurilor de viață adoptate de locuitorii acestui campus. Acest tip de abordare are loc în condițiile în care climatul socio-politic și economic din Timișoara oferă multiple instanțe co-participative. O inițiativă a Consiliului Europei din 2007 a condus la testarea posibilității ca Timișoara să fie un teritoriu al co-responsabilității și să treacă prin exercițiul creării de indicatori de bunăstare prin aportul cetățenilor (Cernicova-Bucă, 2012). În 2019–2023 proiectul Timișoara – capitală culturală europeană a invitat cetățenii – inclusiv studenții – la demersuri co-participative, de la elaborarea dosarului de candidatură pentru acest titlu și până la evaluarea impactului acțiunilor derulate (Turșie, 2021). În sfârșit, crearea platformei digitale Decidem colectează toate inițiativele co-participative în care este implicată Primăria, oferind transparent și deschis informații cu privire la proiecte și strategii în folosul dezvoltării orașului. Studenții Politehnicii, spre pildă, au experimentat posibilitățile de utilizare a principiilor bugetării participative, promovată de municipalitate, pentru a obține finanțări pentru proiectele lor. Într-un asemenea mediu, demersul proiectului s-a înscris ca o instanță firească de abordare a unei probleme de mare complexitate.