7. „Amprenta” proiectului – concluzii și perspective

Vasile Gherheș, Mariana Cernicova-Bucă, Gabriel-Mugurel Dragomir, Adina Palea

Gro Harlem Brundtland, fostă prim-ministru al Norvegiei, în calitatea pe care a avut-o ulterior de președinte al Comisiei mondiale pentru mediu și dezvoltare, definea, în 1987, sustenabilitatea ca fiind „dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi” (Brundtland, 1987). În cele aproape patru decenii care s-au scurs de la acea definire, conceptul de sustenabilitate s-a dezvoltat și a devenit, din raritate în discursurile publice, o preocupare extrem de consistentă. Până la ținta 2030, stabilită de Națiunile Unite ca an de atingere a obiectivelor de dezvoltare durabilă a rămas puțin timp, iar ritmul de îndeplinire a obligațiilor asumate de către state, de către companii, de către operatorii sociali majori nu încurajează o privire prea optimistă, cu privire la îndeplinirea ambițioaselor obiective (Agenda 2030). Responsabilitatea pentru cruțarea resurselor planetei nu revine, însă, doar marilor actori de pe arena internațională: studiile arată că amprenta de carbon generată de activitatea umană se datorează, în proporție de 60–70% deciziilor individuale de consum. Chiar dacă cifrele concrete generează controverse, ba chiar în opinia publică este prezent și un curent sceptic, potrivit căruia orice ar face omul, clima se schimbă și planeta va ajunge la propriile echilibre (van der Linden, 2015; Wang și Kim, 2018; Marshall et al., 2019), în Acordul de la Paris (la care și România este parte) privind schimbările climatice și gospodăriile individuale sunt luate în calcul pentru limitarea încălzirii globale sub pragul de 1.5°C (Acordul, 2015). Statele semnatare s-au angajat și să împingă ținta de zero emisii în planurile tuturor statelor semnatare, precum și implementarea unui mecanism prin care statele să accelereze procesul de decarbonare o dată la cinci ani. Ținta „zero emisii” a devenit una extrem de vizibilă, cel puțin în Europa, și implementarea unor soluții care să ducă la atingerea acestei ținte este asumată nu doar de ramuri industriale sau de țări, ci și de multe universități ale lumii (Progress, n.d.; Sen, 2022). Mai mult, universitățile se angajează să fie în avangarda tranziției spre o lume mai sustenabilă, întrucât urmăresc acest obiectiv și prin educarea noilor generații în această direcție, și prin activitatea lor curentă, luând măsuri de reducere a propriei amprente de carbon (Kaur și Kaur, 2022; Sen et al., 2022; Žalėnienė și Pereira, 2021; Valls-Val și Bovea, 2021; Badea et al., 2020; Rodriguez-Andara et. al., 2020; Azeitero și Davim, 2019; Santovito și Abiko, 2018).

Proiectul descris în acest volum se înscrie în intervențiile pe care echipe din diferite universități ale lumii le-au adoptat pentru a accelera procesele de tranziție spre un campus mai sustenabil (Sharp, 2009; Lozano et al., 2013; Martins et al., 2021; Sugiarto et al., 2022; Bui et al., 2023; Alvarenga et al., 2024). Demersul se înscrie în modelul „cercetare-acțiune”, componenta de cercetare fiind baza activităților adaptate la specificul, condițiile și contextul instituțional din Universitatea Politehnica Timișoara (Cernicova et al., 2024; Kemmis 2010; Greenwood și Levin, 2007). O altă trăsătură esențială a proiectului a fost abordarea participativă, părțile interesate din universitate fiind implicate în identificarea problemelor de rezolvat, în elaborarea și în implementarea soluțiilor formulate, după cum s-a văzut în capitolele dedicate descrierii fazelor de implementare a proiectului (Trencher et al., 2016; Rundle-Thiele et al., 2021; Cernicova-Bucă et al., 2024). În sfârșit, întrucât universitățile sunt „instituții care învață”, fiecare proiect, fiecare experiență conduce la îmbogățirea portofoliului de resurse pe baza cărora instituțiile de învățământ superior își fundamentează planurile strategice (Sharp, 2002). Prezentul volum capitalizează aceste experiențe și le oferă, ca modele de bune practici, spre dezbatere și/sau inspirație, altor universități care implementează sau doresc să implementeze principiile sustenabilității în campusurile lor.

În sinteză, apreciem că în cadrul proiectului fiecare dintre părțile interesate a jucat un rol semnificativ, a avut acțiuni specifice și a trecut printr-un proces la capătul căruia a constatat efecte directe, după cum se vede în tabelul de mai jos:

Tabelul 1. Rolul și activitățile părților interesate, prin prisma efectelor proiectului USE-REC

Încurajarea schimbării comportamentului înspre unul (mai) sustenabil este una dintre cele mai presante provocări pentru politicile publice, după cum constată mulți cercetători (Lohman et al., 2024; Rundle-Thiele et al., 2021; Azeitero și Davim, 2019; Thaler și Sunstein, 2008). Problema sesizată cvasi-unanim este aceea că schimbările comportamentale au loc sub influența anumitor stimuli, nu neapărat de natură financiară, dar în timp reacția la stimuli se „tocește”, apare obișnuința și chiar reintrarea pe vechile făgașe comportamentale (Thaler și Sunstein, 2008; Lohman et al., 2024). O singură campanie de schimbare de comportament, chiar de succes fiind, trebuie reluată, cu actualizări și adaptări, ca procesul de întărire a mesajelor și consolidare a comportamentelor să nu fie întrerupt (Rundle-Thiele et al., 2021). Participarea părților interesate la dezvoltarea instituțională nu poate fi privită ca un element static (Snow et al., 1986). Activitățile de proiect și campaniile de informare-conștientizare se dezvoltă într-un ambient dinamic, în contexte date, care potențează sau inhibă capacitatea de mobilizare a publicului-țintă. În implementarea proiectului USE-REC echipa a ținut cont de calendarul academic, de evenimentele emblematice instituționale, de mesajele în favoarea comportamentelor sustenabile venite dinspre mass-media, de ritmurile vieții studențești și de obiceiurile de informare-documentare pe care le au studenții. Organizarea activităților în formate online, offline sau mixt a fost, de asemenea, calibrată în funcție de un complex de factori specifici comunității academice. S-a evitat cultivarea așa-numitului „clicktivism” (Wojtowicz et al., 2024) – adică a unei reacții automate și neangajante din partea studenților la postările online privind obiectivele și activitățile proiectului. Campaniile au cuprins componente ample în care studenții să se angreneze efectiv fie cu postări și producții video proprii, fie cu participări la formare (webinariile propuse, școli de vară sau trainiguri), fie la activități și evenimente față-în-față. Abordarea a alternat tehnici de persuasiune bazate pe raționament și demonstrație științifică cu strategii de comunicare bazate pe emoții, care să valorizeze comportamentul orientat spre sustenabilitate și să stimuleze mândria de „student eco-cetățean”, fără a stigmatiza grupurile care (încă) nu îmbrățișează astfel de modele. Componenta etică a ghidat formularea grijulie a mesajelor, în așa fel încât ele să nu alunece spre propagandă sau spre segregare a grupurilor de studenți. Mai degrabă în mediul academic actual o abordare constructivistă, de sprijinire a educării studenților să își definească o identitate personală și profesională de indivizi sustenabili este, în opinia echipei de proiect, o soluție consolidată, verificată și care poate conduce la succes. Anii de studenție sunt, pentru tinerii angrenați în învățământul terțiar, anii de formare profesională, dar și anii de pregătire pentru viața autonomă ca adulți. Universitățile, în accepția lor modernă, își asumă rolul de furnizor de educație, dar și de experiențe care să valideze credințele, valorile (personale și profesionale), conceptele tinerilor despre propria viață și despre rolul lor în societate. Mai ales viața în căminele studențești facilitează acomodarea cu un stil de viață modern și cu anticiparea autonomiei. În viața din campus studenții se întâlnesc, uneori, cu realități puțin cunoscute în mediile din care provin. De aceea sprijinul universităților, venit atât pe căile procedurale, cât și prin sisteme-suport informale, joacă un rol semnificativ în devenirea tinerei generații (Barnett, 2010). Dezvoltarea socială este imposibil de realizat în absența unei educații bazate pe valori global împărtășite, interdisciplinară, ce încurajează gândirea critică și disponibilitatea de învățare pe tot parcursul vieții. Dacă dezvoltarea socială poate fi atât un proces coordonat-direcționat (prin dezvoltarea unor programe sociale la nivel macro), cât și unul difuz (rezultând, spre pildă, ca efect al progresului tehnico-științific) (Zamfir și Stoica, 2006), dezvoltarea comunitară prin proiecte este strict un proces ce are la bază efortul și suportul voluntar al membrilor comunității, în cazul nostru, al comunității academice din Universitatea Politehnica Timișoara, îndreptate spre creșterea capitalului social și optimizarea modului de interacțiune cu noile generații de tineri care bat la porțile consacrării. Proiectul descris este, credem, un exemplu de intervenție locală care ține cont de tendințele globale în domeniul învățământului superior, al sustenabilității și al unei viziuni optimiste privind forța transformatoare a educației.